Interviu. La 75 de ani, Gheorghe Vanga are puterea să zâmbească în timp ce povestește cum fosta administrație de la Primăria Târgu Mureș i-a oferit șansa de a câștiga niște lei ca paznic. Cu trecutul glorios în folclor, o adevărată somitate nu doar mureșană, domnul Vanga răsfoiește istoria în câteva dosare adunate în peste jumătate de secol de carieră. Trecutul e viu în pozele alb-negru și color de la diverse festivaluri din întreaga lume, din Spania și până-n America, în sacii de medalii, trofeee și diplome, apoi în miile de copii instruiți în dansuri populare. Trecutul recent e însă în turele de paznic într-un parc din Cartierul Tudor, lupta pentru a depozita costumele populare și de a repeta cu trupele sale de dansatori.
Într-o cameră aproape pustie din cetate, preț de câteva ore, povestea vieții sale a sunat ca un concert de vioară, în care mâinile nu i-au tremurat nicio clipă, dar vocea a trădat din umilința trăită doar pentru că a rămas îndrăgostit de folclor.
Reporter: Când ați simțit primii fiori pentru folclor?
Gheorghe Vanga: Cred că m-am născut îndrăgostit de el. Mi-am început activitatea la mijlocul anilor ’60 ca solist, apoi am trecut la dansuri populare. A fost cumva natural. Fără niciun efort.
Cât a durat gloria?
Am ajuns la Azo Mureș, unde am avut diverse funcții, apoi m-am ocupat de Ansamblul Șireagul, cam din 1973. Am câștigat de 16 ori primul loc la Cântarea României, dar în total ar fi în jur de 500 de distincții. Premii naționale și internaționale. Am fost cu trupele până peste ocean, dar s-a terminat o dată cu 1990, tot mai mult. Înainte ne primeau cu șampanie sau ce mai era toți primarii din orașele unde mergeam, nu doar în România. De 30 de ani n-am mai văzut un primar. Noi ne-am făcut treaba în continuare cu Ansamblul Miorița.
Concret, când v-ați dat seama că s-a terminat aici, în Târgu Mureș?
Cam de opt-nouă ani, când s-a renunțat treptat la trupele de folclor în campaniile electorale. Politicienii au preferat alt gen de dansatori și altfel de muzică. Personaje ca Dorin Florea și Claudiu Maior au uitat că le-am cântat la nuntă, iar primarului chiar i-am fost maestru de ceremonii. Cu diverse evenimente, cum au fost Zilele Mureșene, aduceam sute de copii, primeam musafirii cu pâine și sare, apoi făceam ceea ce știm mai bine cu trupele mele. Maior a uitat repede când ne condiționa susținerea deplasărilor în străinătate doar dacă mergeam cu autobuzele de la Siletina. Aveam variante mai ieftine, dar nu ne permitea, iar noi ne prefăceam că nu știm că banii se întorceau tot în buzunarul lui. În fine, amândoi se lipeau de noi la emisiuni tv și se umflau în pene, dar de susținut nu o făceau decât dacă aveau un interes. Și doar pe moment. Noi n-am fost la fel de buni ca unii artiști care luau 15.000 de euro sau dublu pentru un concert de 40 de minute. Așa s-a considerat. Sigur, am auzit și eu bârfele că și de aici se întorceau din bani către buzunarele celor care plăteau din pușculița orașului.
Ați fost susținut de primărie sau de cine până să se închidă tot?
Nici vorbă. În oraș avem șapte instituții culturale și niciuna susținută de primărie. Echipa mea trăia din taxa pe repetiție pe care o plăteau cei care doreau să învețe.
Și era mare taxa?
Da, imensă (a spus aproape râzând): doi lei. Dar erau mulți cursanți și adunam aproape cinci mii de lei lunar pentru toți cei care lucram.
Și ce s-a întâmplat?
De la primărie ni s-a pus o taxă prea mare pentru chiria locului de repetiție. Astfel, de la 400-500 de lei lunar ni s-a cerut 1400 de lei. Nu aveam cum plăti.
Ce-ați făcut mai departe?
Am vorbit cu noul primar (n.r. atunci directorului Muzeului Județean) și ne-a dat voie când se putea să repetăm la Palatul Culturii. Dar a fost tot mai greu…, iar pensia mea mică m-a făcut să-mi caut de lucru, chiar dacă aveam 74 de ani.
Și ați găsit unde?
Am vorbit cu domnul Mircea Moldovan, directorul de la Cetatea Medievală, iar el a fost generos cu mine și m-a angajat paznic într-un parc frecventat de romi, undeva în Cartierul Tudor. Acolo am lucrat două luni în ture de 12 ore. Tot a fost bine. Mie nu-mi este frică de muncă. M-am obișnuit cu ideea că din 1990 a avut loc decimarea culturii. S-a întâmplat o decădere grosolană a culturii românești. N-am putut să ne salvăm, ci doar am încercat să-i atenuăm prăbușirea.
Dacă ați găsi susținere și locul unde să vă desfășurați activitatea, în cât timp ar fi pregătite trupele dumneavostră?
Dacă am avea norocul ăsta mare, atunci într-o săptămână suntem pregătiți de concurs. Până atunci încercăm să păstrăm în mai multe locuri costume populare vechi de peste 40 de ani și să ne menținem optimismul.