Când vezi ce bocet și jale e pe Facebook că românii sunt homofobi, aproape îți vine să-ți ceri iertare că nu ești gay. Vin unii cu niște statistici că 6 din 10 români (e sondaj din 2019) nu vor un homosexual în familie. Asta ar fi discriminarea în viziunea unora. Dacă eu am copil și-mi doresc perpetuarea speciei și a numelui, asta înseamnă că discriminez pe cineva, în viziunea lor. (Sigur, nu eu decid orientarea copilului și va trebui să o respect, indiferent de dorința mea). Cică refrendumul pentru familie a fost o involuție a societății românești. Păi, așa s-au născut și ei, tot din parteneri de sex opus, care s-au căsătorit. Ipocrită și uitucă lume e cea în care trăim.
A fi gay e o mândrie. A fi hetero aproape o vină. Mă scuzați, dar lumea asta n-ar exista fără heterosexuali, iar voi nu mai măcăneați pe facebook nicio literă. Ce treabă au oamenii normali la cap cu cei care au altă orientare sexuală, religioasă sau de naționalitate? Mie îmi pasă de un singur lucru: dacă sunt colegi, să-și facă treaba. Dacă sunt vecini sau amici, atunci să fie oameni buni. În rest, toată lumea să fie sănătoasă și eu să fiu iertat că nu-s gay. Se poate? Mno, cer și eu imposibilul, dar pentru mine e normalitate. Știu, nu e ușor, dar putem încerca să facem bine. E singurul lucru care rămâne după noi. Binele.
Notă: Azi e ziua luptei contra homofobiei, de parcă românii au ucis, bătut cu sălbăticie și dat afară de la muncă milioane de gay. Haideți să ne oprim un pic asupra problemelor naționale, iar asta nu face parte dintre ele. Nu încă. Avem grija unei culturi în suferință, a unui sistem de sănătate praf, a unei educații deficitare și a sărăciei în creștere. Momentan, aici trebuie să ne concentrăm, dacă vrem să mai salvam țara de la un dezastru adâncit în ultimele trei decenii.
