Într-un amplu text, Mark Christian Hermann, fost consilier al primarului Zoltán Soós, punctează ultima ispravă a administrației din Târgu Mureș: câștigătorul proiectului pentru statuia scriitorului maghiar Sütő András. Cităm: De parcă acesta nu ar fi scriitor, ci un trofeu politic, pe care niște idioți incapabili încearcă să-l ridice solemn, după ce nu au reușit să arate ceva util de-a lungul anilor.
Comunicatul municipalității a anunțat rezultatele, dar nu a spus când va fi gata statuia și nici cât va costa. Știm doar că va fi montată în Parcul Trandafirilor.
În altă postare, Hermann l-a criticat pe fostul său șef, pe care l-a ajutat în două rânduri să câștige alegerile (2020 și 2024), iar printre rânduri pare a se naște o candidatură la Primăria Târgu Mureș. Cităm din nou: Soós Zoltán a câștigat alegerile din 2020 cu un program reformist, promițând o ruptură reală de vechiul sistem: alt stil, altă abordare, alt mod de a conduce orașul. Ce a urmat? Nu reforma, ci compromisul. Nu schimbarea, ci menținerea sistemului, cosmetizată cu discursuri și ambalată electoral. A ales să se înconjoare de yesmeni, lingăi, combinatori și politruci reciclați, în loc să-și apere oamenii, mandatul și finalmente demnitatea umană.
Lăsăm doar ultima sa postare de pe Facebook, unde scrie excelent despre acest război al statuilor într-un oraș în declin. (Traducerea este făcută cu Facebook, pentru că textul a fost scris în maghiară, iar interpretarea ar putea să spună în general mai multe. Dacă va avea amabilitatea, Mark Hermann ne va putea trimite și în limba română, pentru a nu există neînțelegeri).
”ANDRAS BAKING ȘI INCOMPETENȚA ÎN STATUIE
– când puterea își construiește o statuie –
Va veni un moment în care, dincolo de un anumit punct, cineva nu mai protestează, nu mai e entuziast, nu se ceartă – doar privește obosit în jur și încearcă să înțeleagă când și cum viața publică a acestui oraș mai bun a devenit atât de obsedată de simbolurile sale.
Din păcate, în Marosvásárhely, acest lucru funcționează în acest fel de mult timp. În țara noastră statuile nu mai ocupă doar, sufocă spațiul, atât fizic cât și psihic, în timp ce a rămas mai puțin spațiu pentru care un oraș ca al nostru să fie cu adevărat oraș: să funcționeze, să se miște, să progreseze și să se dezvolte. Pentru viaţă.
Înainte să fie vreo neînțelegere: nu m-am opus niciodată și acum nu mă opun statuii lui András Süt tem, indiferent cât de „norocoasă” sau „potrivită gustului public” este varianta, anunțată recent ca câștigătoare.
Pentru mine, numele lui András Sütám este literatură, teatru și limitele morale ale unei epoci apuse. Experiență istorică și martiriu într-una. Moștenirea unei munci de o viață, care nu necesită permisiunea din prezent pentru a-și păstra valabilitatea și dreptul de a trăi.
Acesta este motivul pentru care este dureros să vezi pe cineva construind o vrajbă lungă de zeci de ani în jurul numelui său. Cu promisiuni deșarte, neîmplinite, retrageri, restartări, decizii care se neutralizează reciproc. De parcă acesta nu ar fi scriitor, ci un trofeu politic, pe care niște idioți incapabili încearcă să-l ridice solemn, după ce nu au reușit să arate ceva util de-a lungul anilor.
Aruncă prima piatră în mine pentru asta, dar încă îmi țin părerea: aici nu mai vorbim de arta András Süt de mult timp.
Este vorba despre remediu.
Dacă nu putem dezvolta orașul, să construim parcări, dacă nu putem proiecta drumuri de diversiune, dacă nu gestionăm un sistem de transport coerent, atunci măcar nu putem inaugura o statuie… pentru ca are simbolistica spectaculoasa, puternica, si nu cere altceva decat sa faca o coroana anual, oferind o scuza pentru discursul catorva vorbitori binecuvantati, goi, fara rost, meniti stirilor de seara.
Și apoi vine următorul reflex, care este deja legal: dacă „o parte” ridică o statuie, „cealalaltă parte” nu poate rămâne dator. Pentru că în Marosvásárhely piaţa publică nu este un „pătrat comun”, este un teren simbolic de şah stors în tranşee, unde fiecare medalie de bronz este o treaptă, fiecare suprafaţă de piatră este un pas de răspuns, iar jocul nu se termină niciodată, pentru că noi figuri sunt adăugate constant la acea tablă. Acest oraș a devenit încet un câmp de luptă populat cu statui, unde trecutul cântărește din ce în ce mai mult, prezentul se potrivește mai strâns, iar pentru viitor nu există cale de văzut, nici luminița de la capătul tunelului…
Poate de asta e timpul sa spunem ceva foarte simplu, dar foarte nepopular si incomod: poate nu avem nevoie de o statuie noua de data asta. Dar pentru un răgaz și unele introspecție.
Să nu demisionez, să nu mă retrag, să nu tac, să mătur sub covor, să banalizez, să nu… Doar ca să ne oprim o clipă și să ne gândim, poate în perioada următoare, nu ar trebui să producem simboluri, ci să construim un oraș și o comunitate.
Dacă statuia lui András Süt a fost trasă și trasă timp de optsprezece ani, poate mai putem supraviețui patru-cinci ani fără ea. Scriitorul nu va fi mai prejos de atât. Munca lui de o viață nu trebuie irosită. Dramele ei nu își pierd puterea. Pentru că nemurirea lui András Süt onz nu este determinată de o grămadă de pietre sau bronz. Mă întreb dacă o mai citesc. Oare se mai joacă piesele lui, iar când o vor face, teatrele vor fi pline de oameni.
O statuie doar stă în picioare și tace.
Pe de altă parte, orașul trăiește, se mișcă, respiră și vorbește. Dacă ei lasă asta.
Și dacă tot suntem la András Sut int, aș cita și din el ca cuvânt cheie:
„Puterea devine o caricatură a propriei persoane atunci când începi să-ți admiri propria poză cu barbă sau goală în oglinda de buzunar a istoriei.”
Poate de asta e timpul sa puneti deoparte oglinda, dragi politicieni, si cu ea aparatul si dorinta de a actiona.
Și în sfârșit să arunc o privire prin oraș”.
În altă postare, Hermann l-a criticat pe fostul său șef, pe care l-a ajutat în două rânduri să câștige alegerile (2020 și 2024), iar printre rânduri pare a se naște o candidatură la Primăria Târgu Mureș. Cităm din nou: Soós Zoltán a câștigat alegerile din 2020 cu un program reformist, promițând o ruptură reală de vechiul sistem: alt stil, altă abordare, alt mod de a conduce orașul. Ce a urmat? Nu reforma, ci compromisul. Nu schimbarea, ci menținerea sistemului, cosmetizată cu discursuri și ambalată electoral. A ales să se înconjoare de yesmeni, lingăi, combinatori și politruci reciclați, în loc să-și apere oamenii, mandatul și finalmente demnitatea umană.
Va veni un moment în care, dincolo de un anumit punct, cineva nu mai protestează, nu mai e entuziast, nu se ceartă – doar privește obosit în jur și încearcă să înțeleagă când și cum viața publică a acestui oraș mai bun a devenit atât de obsedată de simbolurile sale.