Eram deja rănit pe 22 decembrie acum 34 de ani și încerca un rus să mă trateze prin Crimă și pedeapsă. Dostoievski, of course. În acest timp, un revoluționar pătimaș lovea cu sălbăticie un covor pe bătător, iar din când în când îi sărea ciupilica pusă pe vârful capului ca un prezervativ prea mic.
După câteva zile, când creștinii l-au împușcat pe dictator de Crăciun, cu o judecată de Cascadorii Râsului, în loc să-l pună-n cușcă și să-l plimbe cu căruța prin România în pielea goală, să vadă cum se trăiește, rănile de la vărsatul de vânt au început să se vindece. Apoi am trăit 34 de ani cu speranța că vom avea un șef de stat luminat, un guvern capabil și primari de ispravă.
N-a fost să fie. Încă. Nu știu cine va mai prinde vremea acestei minuni, dar speranța (ca o prostituată ahtiată după bani) tot clipește ca o căprioară neprihănită în încercarea de a capcana noi și noi clienți. Și firesc că-i prinde mereu în mreje.
Între timp, au dispărut bătătoarele de covoare, că avem spălătorii profesioniste care-ți aduc uneori covorul la fel cum l-ai dat, apoi putem alege politicienii cum avem chef și o facem mereu prost, dar avem libertatea de a ne supune unor reguli tot mai absurde. Aici nu intră desigur normalitatea de a trece pe verde, cu riscul de a fi strivit de cei cărora legea li se pare injustă. Și am mai câștigat dreptul de a vedea infractori exonerați dacă fură doar un milion de euro (bine, nici zeci de milioane nu contează, că statul e impotent să bip vreun barosan la cașcaval).
În paralel cu societatea tot mai dezvoltată în a pica în propria slăbiciune mintală, m-am străduit să mă țin pe un cal haiducesc, din lemn ieftin de brad, pentru a mitralia cu cuvinte impostura, infracțiunea, corupția și incompetența. Curajos și naiv ca un copil, m-am păcălit singur că zgomotul e tropăitul armăsarului, care se mișcă doar pe loc, am și uitat intenționat că timpul slăbește lemnul tot mai mult, iar el va scârțâi tot mai tare, apoi va crăpa și se va dezintegra ca un putregai. Așa cum a ajuns presa noastră, un cal damblagit ce a fost schimbat rapid cu unul nemuritor: virtual. Nu face însă nici balegă, nici spume când neacheză nărăvaș trecând peste lucruri importante atât de repede că devin neimportante. În cazuri fericite.
În final, mă gândesc ce-au visat călăii politici acum 34 de ani, dacă-și amintesc în timp ce când dau cu toaipa-n popor de parcă ar fi nuiaua pe vite. Dacă vedeți vreun reportaj, sunt curios. Poate apare și Iliescu în el, să ne mai spună povestea unei ierni fără zăpadă, dar cu sânge și mulți morți care au căzut pe frontul unui vis. Iluzie care dă din aripi ca un fluture bezmetic ce se tot lovește de bec, crezând câ dincolo de lumină e paradisul.