În urmă cu câteva zile, Facebook și presa din România au preluat un mesaj al unei femei din Mariupol, oraș distrus 90%, unde oamenii supraviețuiesc în subsoluri. Lumea a fost terifiată și impresionată de stilul de a descrie tragedia prin care trece. Nu m-am oprit doar la textul preluat, ci le-am citit pe toate de când a pornit invazia Rusiei în Ucraina. Am aflat că soțul Nadiei Sukhorukova a fost ucis într-un bombardament acum câteva zile, iar ea se întreabă dacă va reuși să trăiască fără el, după o căsnicie fericită de 22 de ani. Una vizibilă și pe pagina ei. Viața părea perfectă până pe 24 februarie, când la cinci dimineața a început atacul. Înainte cu mai puțin de un an, Nadia era optimistă și nu și-ar fi imaginat că tancurile vor fi la ordinea zilei, când a fost fotografiată.
Talentul Nadiei de a descrie drama cu imagini ce-ți rămân pe retină nu este o întâmplare. Ea este reporter. Nu precizează unde, dar după căutări pare a fi angajată la televiziunea Home, una de imobiliare. Ceasul Cetății a intrat în legătură cu ea și va reveni când va răspunde întrebărilor pe care i le-am transmis. În continuare, lăsăm să curgă rândurile scrise de Nadia de sub dărâmături.
Reportaj din iad
Ies între bombardamente. Trebuie să plimb câinele. Scâncește, tremură și se ascunde după piciorul meu. Vreau să dorm tot timpul. Curtea mea, înconjurată de clădiri înalte, e tăcută și moartă. Nu-mi mai e frică să privesc în jur.
Peste drum, intrarea de la numărul 105 arde. Flăcările au devorat deja cinci etaje și acum îl consumă încet pe cel de-al șaselea. Focul din camere arde domol, ca într-un șemineu. Ferestrele negre, carbonizate, au rămas fără geamuri. Perdelele mutilate de flăcări ies prin ele ca niște limbi. Eu le privesc, liniștită și blestemată.
Sunt sigură că voi muri curând. E o chestiune de zile. În orașul acesta toată lumea așteaptă moartea. Nu vreau decât să nu fie prea înfricoșătoare. Acum trei zile a venit la noi un prieten de-ai nepotului meu mai mare. Ne-a spus că a fost lovită în plin cazarma pompierilor. Au murit cei care trebuie să ne salveze. Unei femei i-au fost smulse brațul, piciorul și capul. Visez ca membrele mele să rămână la locul lor, chiar și după bombardament.
Nu știu de ce, dar asta mi se pare important. Deși nu va fi nicio înmormântare pe durata confruntării. Asta ne-a spus poliția când am întrebat ce să facem cu bunica moartă a prietenului nostru. Ne-au sfătuit să o punem pe balcon. Mă întreb câte balcoane adăpostesc cadavre.
Clădirea noastra de pe bulevardul Myr e singura care nu a primit o lovitură directă. A fost lovită de două ori de schije, ferestrele câtorva apartamente au fost sparte, dar, în comparație cu alte clădiri, nu a fost afectată prea mult.
Întreaga curte este acoperită cu straturi de cenușă și resturi de sticlă, plastic și metal. Încerc să nu privesc obiectul metalic aterizat în locul de joacă. Cred că e o rachetă sau poate o mină. Nu-mi pasă ce e, nu-mi place. Văd o față la o fereastră de la etajul trei și mă cutremur. Se pare că mă tem de oameni vii.
Câinele meu începe să urle și îmi dau seama că vor începe din nou să tragă. Stau afară, în lumina zilei, înconjurată de o liniște mormântală. Nu mai există mașini, nici voci, nici copii, nici bunici pe canapele. Până și vântul a murit. Sunt, totuși, câțiva oameni. Întinși de-a lungul marginii clădirii și în parcare, acoperiți cu haine. Nu vreau să mă uit la ei. Mi-e teamă că voi vedea pe cineva cunoscut.
Toată viața din orașul meu este înghesuită acum în subsoluri. Precum lumânarea din adăpostul nostru, e foarte ușor să o stingi. O mișcare, o adiere și se așterne întunericul. Încerc să plâng, dar nu mai pot. Mi-e milă de mine, de familia mea, de soțul meu, de vecinii mei, de prietenii mei. Mă întorc în subsol și ascult scrâșnetul oribil al fierului. Au trecut două săptămâni și nici nu-mi vine să cred că a existat vreodată o altă viață.
Mai sunt încă oameni în subsolurile din Mariupol. Cu fiecare zi le vine mai greu să supraviețuiască. Fără apă, fără mâncare, fără lumină, fără să poată ieși. Oamenii din Mariupol trebuie să trăiască. Ajutați-i! Răspândiți mesajul. Să știe toată lumea că aici civilii sunt în continuare uciși.
