Hermann despre Soos: o marionetă și un primar captiv

Nu acea tăcere liniștitoare a dimineților curate. Ci una grea, obosită, peste un oraș rănit, prins într-o plasă de compromisuri imorale și trădări. Timpul a trecut peste el fără să-l schimbe. Sau poate l-a schimbat, dar nu în bine. Străzile sunt goale, dar pline de ecouri, clădirile stau în picioare, dar tăcute, iar oamenii merg înainte cu capetele plecate, fiecare cu povara lui. Ca și cum ar aștepta ceva, deși nimic bun nu mai vine. Totul pare să funcționeze după o logică absurdă, iar întrebările se pierd înainte să ajungă la urechile care ar trebui să le audă.

De fiecare dată, aceeași piesă, același scenariu.

De mai bine de trei decenii, în prag de alegeri, românii și maghiarii sunt puși să se urască. Politicienii vorbesc despre “falia” dintre cele două comunități, despre „votul etnic”, despre “pericole”, despre cum „ceilalți” sunt de vină, iar apoi fiecare își ia felia din voturi. Dar de fiecare dată după ce cortina cade, ei se așază împreună la masă, exact așa cum au făcut-o și ultima oară, din nou. Își împart orașul ca pe o pradă, fără să mai țină cont de limbi, identități, cultură sau doctrină. Funcții, contracte, tarlale – totul e împărțit între ei, iar cetățeanul nu primește nimic. Doar praf în ochi și maxim niște promisiuni deșarte. Deciziile administrative par menite să întrețină sistemul și să sufoce orice șansă de revigorare. Un sistem toxic și găunos, din care toți cei înfipți acolo își iau „partea leului”, pe toate palierele, iar birocrația, îmbibată de cinism și incompetență cu eternul „nu se poate”, a devenit o mașinărie infernală care își devorează propriii cetățeni.

Acești politruci întotdeauna prezenți acolo unde se împarte ciolanul și banii publici, știu că orașul a obosit să mai ceară ceva. Oamenii au ajuns să ceară mărunțișuri: să-mi ridice gunoiul, să-mi tundă iarba, să nu întârzie autobuzul… Lucruri care ar trebui să fie firești. În rest, rămâne tăcerea. Și tocmai în această tăcere găsesc niște politruci acum puterea să continue. Șmecheria, falsitatea, hoția, minciuna și manipularea, cu toate jocurile lor murdare care le implică, sunt armele lor. Le-au folosit atât de mult încât ele au devenit sinonime cu “politica locală” care este, desigur, un teatru absurd. O piesă în care actorii – cu faimoasa lor lipsă de rușine și bun simț – jonglează cu promisiuni, înțelegeri de culise și contracte aranjate sub aparența legalități, în timp ce orașul stagnează, prins într-o mlaștină a intereselor personale a câtorva sifonari de bani publici.

Captiv într-un cerc vicios al corupției morale, aranjamentelor pe relații personale și de partid, orașul a fost confiscat de o „elită” mică, dar influentă – oameni mici care vor să pară mari.

Făcând o mică retrospectivă, Florea și Maior, „veteranii” vechiului regim, ne-au lăsat în urmă un aparat sufocant de relații și scheme bine unse. Iar Soós, cu promisiunile sale de schimbare neonorate, s-a dovedit doar o altă rotiță în acest mecanism cinic, unul în care deja alții îi dau „ora exactă” – devenind un primar captiv, într-un oraș captiv.

Florea a fost aici mult timp. Suficient de mult cât să devină o umbră peste oraș. Știa cum „să construiască”. Dar nu construia pentru oameni. Construia pentru el, pentru ai lui, și nu viitorul. A turnat ceva asfalt și a așternut pavaje. Beton și scaune de plastic. Ceva ce arăta ca „progresul’, dar era gol, fără esență. Nu și-a dat seama nici în ceasul al 24-lea, că târgumureșenii nu mai aveau nevoie de fantazmagorii gen „telegondola Vichend-platou”, și nici de concerte “gratuite”, chermeze și paranghelii; orașul avea nevoie de oameni care să creadă că mai merită să rămână aici.

Apoi a fost și mâna dreaptă a lui Florea, Maior. El nu construia nimic, ci țesea fire. Din culise, firele lui controlau fiecare mișcare, fiecare decizie. Nimeni nu știa exact unde se termină puterea lui, dar toți simțeau că ea e acolo, peste tot, așa cum încearcă să ne demonstreze asta de ani de zile, ca un păianjen într-o plasă a unui sistem relațional stufos, iar prada era orașul însuși. Zeci de milioane băgați discreționar în fotbal, zeci de milioane pompați într-o societate privată de transport condusă de o rudă apropiată, cu un serviciu precar de transport public, cu autobuze învechite care, în cazurile mai fericite îți mureau în mijlocul străzii, împinse fiind de pasageri, dar care efectiv luau foc acolo… dar el știa, și stie și azi, cum să tragă sforile, băgându-și mâinile peste tot: în contracte, în administrație, în activitatea viceprimarului interpus, în viețile oamenilor. Iar oamenii, în afară de nucleul dur format din aplaudacii săi, tăceau. Pentru că taci când nu mai ai speranță, când crezi că nu mai poți câștiga.

Iar acum e Soós, înconjurat de alții care iau de fapt deciziile importante. O promisiune care s-a dovedit doar o altă dezamăgire, sfârșind în postura unei marionete care aproape că nu mai are un cuvânt de spus. Un om care trebuia să schimbe ceva, pentru că asta a promis. Dar n-a schimbat. N-a vrut. Sau poate n-a știut. Nu a avut curajul. A preluat ce era stricat și a mai pus un strat de vopsea peste ruine. Încercând să repare, să mai cârpească ceva, doar a adâncit crăpăturile. Poate că acum încă arată încă binișor de departe. Dar dacă te apropii, vezi că e același lucru. Asta doare cel mai tare – când îl susții necondiționat și speri o dată, de două ori, și e degeaba. Oamenii au sperat, dar speranța a devenit cenușă. Același „efect Iohannis” pe care l-am trăit cu toții.

Ceea ce putem spune azi cu rectitudine este că după ce au bătut palma între ei, cu „una mie, una ție, așa la mica înțelegere”, astăzi o „elită” mică, dar lacomă, o gașcă transpartinică, a înlocuit orice viziune pentru viitor cu o îngrijorare perpetuă pentru interesele și buzunarele proprii. Dacă vreun tânăr vrea să se implice pentru a contribui la o schimbare, pentru că visează la un viitor aici, acasă, i se răspunde printr-o ridicare din umeri și o invitație subtilă de a-și lua catrafusele și a pleca, pentru că „deranjează”, așa cum au făcut-o și cu mine, 3 ani la rând. Pentru că le deranjezi feng shui-ul, le deranjezi interesele și jocurile obscure, deranjezi „sistemul”.

Între timp, orașul moare. Tinerii pleacă, iar cei care rămân privesc cu tristețe vitrinele goale din centru. Universitățile își scot absolvenți pe bandă rulantă, dar nu au unde să îi trimită. În loc de afaceri prospere avem un centru al orașului plin de farmacii, săli de jocuri de noroc și magazine de haine second-hand. Iar în loc de viitor avem și acum umbra și povara trecutului cu aceleași personaje sinistre, fiind aduși înapoi la butoane cei de care au vrut „să elibereze” orașul, tocmai de aceia care ne-au promis schimbarea. Și în loc de speranță, avem o resemnare tăcută. Orizonturile sunt reduse la nimic. Dezvoltarea, calitatea vieții, bunăstarea unei comunități, niște concepte tot mai îndepărtate, par deja a fi un mit pe care îl povestesc doar cei care ne mint și vor să ne vândă speranțe deșarte.

Investitorii refuză să vină aici – pe bună dreptate. Și astfel, prins între aceste extreme, Târgu Mureș continuă să își joace rolul tragic în piesa absurdă a corupției morale, cu personajele sale mărunte care încearcă să ne convingă că ei sunt niște „titani ai administrației”. Avem un oraș frumos, dar prizonier al unor oameni mici, dar care ne călăresc și care nu vor să ne mai descalece. Nu au cum, pentru că ei alte opțiuni nu au, și pentru că le este mai la îndemână să sifonezes banii noștri comuni, decât să-și construiască un business din propriile resurse.

Probabil mă întrebați, care este rezolvarea? O întrebare cât se poate de legitimă pe care sunteți îndreptățiți să o puneți. Dar soluții există. Și nu prin „salvatori mesianici”.

În al doilea rând, să refuzăm farsa ”divizării”: Românii și maghiarii trăiesc aici împreună de generații. La fel ca și mine, 3 oameni din 10 trăiesc în familii mixte. Cu ei ce ne facem? Sau dacă „românii cu românii și maghiarii cu maghiarii”, noi ardelenii unde ne mai aliniem? Falia dintre comunități este doar un instrument politic, o poveste spusă de ei ca să ne țină ocupați în timp ce ei își fac jocurille și fură. Ne fură orașul, ne fură viitorul, ca ei cu beizadelele și neam de neamul lor să o ducă bine. Dacă orașul nostru este condus de niște ”clanuri” ca o „afacere” de familie, atunci acele ”familii” trebuie să dea socoteală. Fiecare decizie, fiecare ban cheltuit trebuie să fie la vedere.

În al treilea rând, să ne sprijinim tinerii. Dacă vrem să păstrăm oamenii acasă, trebuie să le dăm motive să rămână. Să ne sprijinim unii pe alții. Pentru că nimeni nu poate construi singur un oraș. Dar împreună, cu fiecare contribuție mică – un proiect, o idee, o afacere, o inovație – putem crea ceva mai mare. Trebuie să atragem investitori care să creeze locuri de muncă, oportunități, speranță, perspectivă. Fără asta vom deveni un oraș gol, o carcasă fără suflet. Târgu Mureș are un potențial uriaș – neexploatat – precum turismul, cultura și tehnologia. Dar acest potențial trebuie cultivat de oameni profesioniști și specialiști care știu cum să atragă fonduri europene și investitori.

Stiu că sună utopic, dar va trebui să reconstruim aproape de la zero: politica locală și administrația trebuie resetată. Cei care au transformat acest oraș și într-o afacere proprie în care „progresul și dezvoltarea” e doar un pretext pentru ca banii publici să fie direcționați spre firmele controlate de ei prin interpuși, trebuie să plece. Trebuie să lăsăm loc pentru oameni noi, pentru idei noi, pentru speranță. Nicio schimbare nu va fi posibilă fără demantelarea rețelelor de influență care au capturat orașul nostru. Trebuie să identificăm și să susținem acei oameni cu spirit de lider care refuză să devină parte a jocului corupt. Avem nevoie de lideri, nu de șefuți autoimpuși. Politica poate fi o vocație pe care o faci doar pentru un salariu, atât cât o fi, și implicit un act de curaj, și nicidecum un mijloc de îmbogățire. Iar asta necesită mai multă implicare din partea tuturor, decât să votezi o dată la 4 ani. Fără implicare, nu poți transforma un oraș fără perspectivă, sufocat de un sistem învechit, corupt și putred într-un oraș cu potențial, al oportunităților și dezvoltării. Când orașul devine captiv, solidaritatea devine arma cea mai puternică. Târgu Mureș poate renaște doar printr-un efort comun, prin crearea unei comunități active, vigilente, care nu mai acceptă asemenea compromisuri lipsite de etică.

Cam acestea sunt frământările mele pentru început de an. Și nu pentru că aș aspira la vreo funcție sau pentru că aș avea vreun interes obscur. Am avut o viață și înainte, și am o viață și acum. Implicarea mea de-a lungul anilor nu a impus doar sacrificii, dar am avut numai de pierdut, pe toate planurile. Nu “pentru mine” mă macin și mă consum cu aceste gânduri, ci pentru fiica mea care are deja aproape opt luni, și pentru care trebuie să iau și eu niște decizii: în ce mediu vreau să crescă, și ce pot face eu, ca ea, alături de alți copii, să aibă o viață mai bună decât am avut noi, cu o șansă reală pe viitor. Pentru că ori se schimbă ceva aici, ori probabil mă voi vedea nevoit să plec și eu; nici nu are relevanță în care colț al lumii civilizate, dar într-un un loc unde măcar fetița mea să aibă șansa pentru o viață normală, deoarece aici, în asemenea circumstanțe, într-un asemenea mediu toxic nu o va avea nicio perspectivă reală.

„Omul poate fi distrus, dar nu înfrânt.”, a spus Hemingway. De aceea vreau să cred că și Târgu Mureș este mai mult decât zidurile sale, mai mult decât străzile și clădirile sale, decât asfaltul și pavaje așternut pe bani mulți, mai mult decât „pâine și circ”; iar târgumureșenii mei sunt mai mult decât o gloată și un morman de carne de tun, o masă de manevră la cheremul unor politruci perfizi, și care reușesc să evolueze la rangul unei comunități mature și responsabile.

Vreau să mai pot să sper, că orașul nostru este în primul rând al oamenilor care încă mai cred în el. Și că nu veți renunța.

La mulți ani!