Un actor bun s-a stins, iar prietena și fosta mea colegă Loreta Popa a scris un omagiu, care ar fi putut fi preluat de toată presa. De aceea, cu acordul ei, îl las aici, cu imagini din arhiva Loretei.
Astăzi, un om pe care îl iubesc a plecat spre stele. Am stat învăluită în mantia tăcerii o vreme, apoi am început să răscolesc interviurile pe care le-am făcut de-a lungul timpului cu el, dar și arhiva fotografică… Și mi-am amintit de o seară de primăvară în care fulgii de zăpadă își făceau serios de cap, complotând la o iarnă rusească adevărată, când l-am avut invitat al Interviurilor MNLR pe Vladimir Găitan.
Actorul și Omul a dezvăluit cum și-a făcut planul să devină geolog, ca să cunoască muntele în profunzimile lui enigmatice, dar a ajuns… actor. La 50 de ani de la începerea filmărilor la „Reconstituirea”, în regia lui Lucian Pintilie, atât Vladimir Găitan, cât și George Mihăiță au fost omagiați cu Premiul pentru Întreaga Carieră în cadrul celei de-a 12-a ediții a Galei Premiilor Gopo, semn de recunoștință și apreciere pentru întreaga lor activitate artistică, iar în acea seară a povestit cât de fericit era pentru că i se făcea o asemenea onoare. Filmul regizorului Lucian Pintilie, considerat unul dintre cele mai bune filme românești ale tuturor timpurilor, a reprezentat o rampă de lansare pentru cei doi actori, aflați pe atunci la primele lor roluri pe marele ecran. Absolvent al Institutului de Teatru și Artă Cinematografică, Vladimir Găitan s-a născut la 2 februarie 1947, la Suceava. A respirat pe scândura teatrului câteva decenii bune, a jucat în majoritatea filmelor bune de dinainte de revoluție, a fost director al Teatrului de Comedie şi al Teatrului Nottara, precum şi al studiourilor România Film.
Vladimir Găitan a fost un grădinar ce și-a purtat seminţele sufletului în buzunare, la fiecare pas al lui răsărind flori. Un actor care se exprima prin întreaga sa fiinţă și căruia i-ar fi plăcut să-şi facă meseria într-o ţară normală, cu oameni normali, cu relaţii normale, cu respect pentru ideea de bătrâneţe. Vladimir Găitan, pentru mine, a fost, este și va fi un OM de o frumusețe interioară așa cum rar am avut ocazia să văd. În cadrul întâlnirii de la Muzeu a vorbit despre Credință, despre Voință, Verticalitate, Stăruință, Copilărie, Talent, Actorie, Film, Teatru, Omenie, CARTE, CUVÂNT și IUBIRE. La o răsuflare distanță, audiența asculta uitând de zăpada care se așternea încet afară, încercând parcă să mai curețe din mizeria vremurilor. Niciodată nu a cântărit, nu i-a fost gândul la a cuantifica ce i-au dat spectatorii şi cât le-a dat el. „Când urc pe scenă, tot ce-mi doresc este să ard ca o flacără de magneziu. Gândul meu este să dau. Nu stau o clipă să cumpănesc ce primesc înapoi. Nici măcar aplauzele, care te bucură foarte abstract aşa, nu le consider un merit. Faptul că se face linişte, că eşti ascultat, că simţi că sala e cu tine, este cea mai mare răsplată pe care ţi-o oferă spectatorul”, îmi mărturisea Vladimir Găitan. Mi-am amintit apoi momentul visat ani la rând, când am reunit pentru o zi echipa filmului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, ecranizare de Sergiu Nicolaescu după romanul publicat în 1930 de Camil Petrescu, adică am invitat-o la București pe Eniko Szilaghi, alături de Vladimir Găitan și George Mihăiță. Mai precis, am refăcut coperta revistei Cinema, singurul absent fiind Sergiu Nicolaescu. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” vorbește despre perioada interbelică, o lume absolut spectaculoasă, în care Vladimir Găitan recunoștea că i-ar fi plăcut să trăiască. „Cred că a fost cea mai frumoasă epocă, evident dacă dăm la o parte războiul, și ca modă, și ca relații, și ca bogăție. Femeile erau superbe, purtau rochii extraordinare, totul era frumos, oamenii știau să petreacă. Vreau să vă povestesc o amintire legată de acest film. Doina Levintza a dat un anunț la Mica Publicitate pentru a căuta costume de epocă. În timp ce căutam printre costumele pe care le primise cunoscuta creatoare de la tot felul de oameni, țin minte că a venit un bătrân de o frumusețe și de o distincție extraordinare. Fusese comandantul Gărzii Regale, era din altă lume. Acesta adusese un frac nou nouț și a rugat-o să-i dea voie să-l poarte el însuși. Doina Levintza a spus că nici nu se gândește să-l dea altcuiva. Povestea acestui bătrân m-a tulburat atunci și mă face să lăcrimez și acum. Era vorba de fracul pe care îl comandase pentru propria lui nuntă, în 1947. Când l-a primit de la croitor era deja de două luni în pușcărie, unde a stat 15 ani. Când s-a întors se schimbase moda, îl părăsise logodnica și nu a apucat niciodată să-l îmbrace. Simțea că era momentul să încerce să vadă cum îi venea fracul după atâția ani. Când am filmat scena balului, apare alături de mine. Nu voi uita cum mi-a atras atenția că atunci când porți frac niciodată nu ții amândouă mâinile în buzunare. Numai una. I-am mulțumit pentru această lecție”, spunea atunci, în fața publicului prezent, Vladimir Găitan.
Era imposibil să nu remarci forţa bărbătească de o rafinată subtilitate, a lui Vladimir Găitan, mai ales dacă aveai șansa să-l asculți la o răsuflare distanță. S-a născut în orașul Suceava, la confluența dintre Moldova și Bucovina. „De ce credeți că oamenii vor să meargă acolo?”, a întrebat actorul asistența. „Pentru că acolo șanțul e șanț, podețul e podeț și gardul e gard. Casele sunt văruite și curate, iar mâncarea are savoarea ei. Există un soi de disciplină aici, de bun simț ieșit din comun, de curățenie. Când părinții mei au murit și aveam nevoie de acte, când am deschis valiza cu hârtii am găsit tot ce trebuia. Până și cușca în care stătea câinele era intabulată și cu ștampila austro-ungară a acelor vremuri. Totul era impecabil. Am crescut într-o zonă în care coexistau în pace și prietenie uneori ucraineni, polonezi, evrei, români și sârbi. Nu am avut niciun conflict. Vă mulțumesc tuturor că ați venit pe vremea aceasta de poveste rusească. E frig, dar aici, alături de dumneavoastră e cald și bine. Văd că suntem mai mulți cu părul alb. Privindu-vă, îmi amintesc de tata, care a luptat în al doilea Război Mondial. Când s-a rupt frontul la Iași și armata română s-a retras în dezordine, tata și-a pus la adăpost familia, trimițând-o în Oltenia, căci auzise de crizimea armetelor rusești. Pe mama și pe Vera, sora mea, le-au primit oltenii bine. Acolo, mama a născut-o pe Oltea. În 1945 s-a reîntors din refugiu cu cele două fete, iar într-una dintre gări în timp ce o alăpta pe copilă, doi soldați ruși beți au scăpat o rafală de gloanțe, iar câteva i-au trecut mamei prin păr. Oltița s-a speriat și s-a îmbolnăvit rău și a murit la doar un an și ceva. În 1947, am venit pe lume eu, ca un fel de alinare pentru părinții mei, iar pe surioara mea am simțit-o mereu aproape, ca un înger, protejându-mă în toate momentele de cumpănă. În 1949, tata a fost ridicat și declarat criminal de război, pentru că a luptat la Odessa. A ieșit din închisoare în 1954. Momentul reîntoarcerii lui mi-a rămas pentru totdeauna întipărit în memorie. Când l-am strâns în brațe mi-am dat seama că rămăsese numai un schelet, hainele curgeau pe el. Părea atât de fragil încât aveam sentimentul că îmbrățișez paltonul. Tata m-a luat în brațe și mi-a zâmbit cu zâmbetul lui frumos și cald. Casa aceasta de pe strada Mirăuți, casa copilăriei mele, nu am cum să o uit vreodată. Avea o grădină extraordinară, în care mama plantase câteva legume și țin minte că mie îmi revenea sarcina să le ud cu apă din fântână. Și cum aveam o imaginație bogată, mi se părea că din acea fântână cândva Ștefan cel Mare își adăpase caii atunci când se întorcea, trudit de la luptă. Am avut o copilărie de Creangă dacă vreți. Așa e când grădina ta dă sub zidurile cetății lui Ștefan cel Mare. Iar faptul că vizavi de intrarea în casă se afla Biserica Mirăuți, în care s-au găsit osemintele lui Petru Rareș mi-au marcat personalitatea. Toate au avut influență asupra educației și spiritului meu”, a povestit atunci Vladimir Găitan.
Anul trecut am fost la Suceava și am vizitat locurile despre care vorbea, chiar l-am sunat și i-am spus lucrul acesta. A avut parte în viață și de momente în care și-ar fi dorit să dispară și oricât de bărbat ar fi fost tot a plâns atunci când i s-a făcut o nedreptate. Când s-a hotărât să scrie cartea „Zig zag prin alfabetul vieții” și-a promis că va fi sincer cu sine însuși și cu ceilalți, nicidecum să aștearnă dulcegării și amabilități, drept urmare acolo, amintirile în ordine alfabetică s-au așezat cuminți, așteptând să fie citite. Vladimir Găitan nu a avut ambiția să dea lecții sau să emită judecăți de valoare, doar să stea de vorbă cu el însuși. A dat examen la Facultatea de Geologie, iar în timpul examenelor a stat în aceeași cameră de cămin cu Alex Ștefănescu. Acesta din urmă a intrat la Litere, dar din cauza dosarului său, a faptului că tatăl lui fusese arestat, iar Geologia era un teren de „siguranță națională”, Vladimir Găitan, nu. „Ochii spre teatru mi i-a deschis un prieten din copilărie, care la vremea respectivă era deja în anul II la IATC: Răducu Ițcuş. El mi-a zis că-mi recomandă el un profesor care să mă pregătească pentru admitere. Se referea la minunea de om, profesor şi actor, care a fost Petrică Gheorghiu. Așa am ajuns la București și după ce m-am cazat la un hotel îmi amintesc cum am luat troleibuzul 87, din staţia din faţă de la Spicul. N-am să uit cât trăiesc! Petrică Gheorghiu locuia în Drumul Taberei, cartier care abia atunci se construia. Se mergea pe bucăţi de scânduri, aşezate în echilibru fragil pe cărămizi, peste noroaie şi şanţuri. Eram un băiat roşcovan, plin de pistrui, îmbrăcat într-un costum ros în genunchi şi-n coate, încălţat cu nişte pantofi cam scâlciaţi şi purtând în mână o valijoară de carton. Am identificat blocul, am urcat, am bătut la uşă şi, din spatele ei, a apărut Petrică Gheorghiu. Peste umărul lui se zgâiau la mine Florian Pittiş, care era deja vedetă, şi Cătălin Naum, care ulterior m-a ajutat foarte mult şi mi-a fost bun prieten. Gheorghiu m-a primit în casă, m-a ascultat recitând o poezie de Voiculescu şi-a căzut pe spate. Aşa de prost recitam. A decis să mă ia, totuşi, sub aripa lui. Era recunoscut pentru faptul că scotea actori din cei care veneau la el. Și așa a fost. M-a pregătit trei săptămâni şi am intrat primul pe listă la IATC”, mi-a povestit Vladimir Găitan într-unul din nenumăratele interviuri pe care mi le-a acordat.
Unul dintre mentorii săi a fost marele actor Emil Botta, pe care l-a cunoscut atunci când filma „Reconstituirea”. „Când Emil Botta începea să vorbească, aveai impresia că te aflai într-un salon de conversaţii savante, aşa de mare putere aveau inteligenţa, cultura şi vocea lui. Am trăit zile şi seri fermecătoare alături de Ileana Popovici, George Mihăiță, George Constantin și Emil Botta. Îl ascultam recitând poezii, vorbeam enorm despre teatru, deși eram în comunism, trăiam în plină efervescenţă culturală, şi nu doar în lumea artistică, ci și în societate. Era ceva normal să mergi la teatru şi să discuţi despre teatru, să citeşti cărţi şi să discuţi despre ele, la modul profund, traducerile din autori străini erau excepţionale, iar cărţile costau puţin, astfel încât erau la îndemâna tuturor. Azi, să mai vezi pe cineva citind o carte a ajuns să fie un eveniment. În meseria asta, nu suntem toţi egali. Sunt o mână de actori care se nasc atinşi de-o aripă de înger – Amza Pellea, Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Ştefan Iordache – şi suntem noi, restul, care suntem buni, care avem o valoare, dar nu suntem egalii semizeilor din prima categorie. Dacă nu eşti capabil să recunoşti că eşti parte din cea de-a doua categorie, că tu nu vei putea să faci niciodată ce fac semizeii, dar că ai şi tu o utilitate, căci fără tine şi cei de-o seamă cu tine, geniile n-ar putea să strălucească, devii un om chinuit, bolnav de ranchiună, măcinat de urâţenie, de invidie şi de ură. Mi-e dor de aceste spirite. Suntem suma întâlnirilor umane pe care le-am avut în viață. Ele ne definesc, ne ridică sau ne coboară, ne îmbogățesc sau ni-l lasă pustiit. Ei, cei despre care vorbesc mi-au dat forță și m-au îmbogățit”, îmi spunea Duțu Găitan.
Care este liantul care ține strâns unită o familie, care nu dă voie unei căsnicii fericite să se destrame? La această întrebare Vladimir Găitan a fost ferm: „Cred că totul ţine de educaţie, de puterea exemplului, de predare a unor tradiţii. Uite eu de exemplu. Se spune despre actori că sunt fluturi de lampă, dar am 45 de ani de căsnicie cu soţia mea şi lucrurile sunt normale şi deloc forţate. Astăzi, parcă totul e construit pe ideea că lasă că o să vedem ce o să facem, nu sunt pe baza unor sentimente normale, reale. Strângem darul, că darul e important, are un miraj aşa darul ăsta, care uneori capătă dimensiuni de-ţi faci cruce şi apoi vezi că darul ăla nu leagă cu nimic. Mai mult dezbină. Erau înainte nunţile acelea cinstite, când primeai cadou o faţă de masă, ce aveai nevoie să pleci la drum. Aveam timp să fim prieteni, să ne iubim, să ne respectăm, să muncim împreună, să bem împreună. Erau lucrurile atât de normale, de fireşti în relaţiile între actori, nu erau cruzimea şi răutatea de astăzi. Lucrurile erau altfel”. Da, prieten drag, lucrurile erau altfel. Am citit că ai plecat să uzi floarea ta, pe o altă planetă, aidoma Micului Prinț, și am rămas mută pentru o vreme. Cum să-mi imaginez lumea fără tine? Lacrimile îmi curg în neștire pe obraz și singura alinare este faptul că știai cât te iubesc, om bun și frumos. Știai. Privesc fotografia în care m-ai tras alături de tine și echipa Teatrului de Comedie, spunându-mi că fac parte din familie, și mă bucur că ai făcut acest lucru. Era 5 ianuarie, ziua în care Teatrul de Comedie era în sărbătoare, iar tu nu aveai cum să lipsești. Dumnezeu să te odihnească și să țină sufletul tău în lumină!
