9.3 C
Târgu Mureş

Punctul care-i desparte pe jurnaliști de viață

De citit

Mai multe

Și-acum îmi este greu să scriu, cu toate că a trecut o zi și jumătate de când am aflat că un jurnalist autentic și-un scriitor savuros totodată s-a oprit din a respira la 45 de ani. Liviu Iancu avea două decenii de presă economică și în urmă cu niciun an și-a lansat cartea Xanax.

Era de-un talent fantastic și-un om pe care te puteai baza ca tovarăș de drum oricât de greu ar fi fost. A tot povestit din lumea presei și știa riscul continuării meseriei. E unul statistic: cei mai mulți gazetari profesioniști mor până-n maxim 50 de ani.

Stresul, oboseala, durerile ignorate până-n ultima clipă, problemele personale, salariile mizerabile și lăcomia de muncă ne duc aici. Toți știm asta, dar meseria e ca un drog care-ți oferă din start un pachet de bază: ulcer, divorț și nebunie, dacă supraviețuiești. E greu însă să pui punct, cu toate că știi că doar așa ai o șansă să prinzi pensia, să-ți vezi copiii crescând și poate chiar nepoții.

Liviu n-a avut această șansă, la fel ca mulți alți colegi de-ai mei. Regret pierderea sa și mă doare chiar dacă noi mai mult ne-am citit și n-am prea avut vreme de celebrele agape ale ziariștilor.

Poate dincolo vom avea dispensă de la Dumnezeu să pufăim tutun și să degustăm ceva vinuri de soi din rai. E o iluzie, dar cu astfel de fantezii ne hrănim speranța și puterea de a merge mai departe până când apare punctul pe care am evitat să-l punem la timp.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!

Notă. În memoria lui, la fotografia de profil am pus una cu Liviu. Mai departe las aici un fragment dintr-un interviu, pentru a vedea relațiile mărețe pe care le au jurnaliștii veritabili cu potentații zilei (politic și deseori economic). Totodată, las și link spre pagina de Facebook a fabulosului gazetar care de aproape două zile nu mai este.

- Advertisement -

Sunt sute de episoade pe care nu le-am povestit în carte, unele vesele, altele triste. Să-ți dau un exemplu trist: eram prieten destul de apropiat cu un ministru, unul tânăr și foarte important, vicepremier. Se sfătuia cu mine pe diverse teme și destul de des stăteam de vorbă la el în birou. Cam în perioada aia am avut o problemă foarte gravă de sănătate, o operație grea la inimă, și am lipsit din peisaj cam două luni. M-a sunat ministrul și ne-am văzut, ca de obicei, la el la cabinet, și tocmai îi povesteam cât de greu mi-a fost și cum mi-au indus cei de la spital starea de comă din care n-au mai putut să mă trezească timp de trei săptămâni. Eram cu povestirea în punctul culminant și ministrul se uita la mine cu ochii măriți, cumva îngroziți, și mi-a părut rău că l-am încărcat cu o poveste atât de tristă. “O secundă”, a zis el și a pus mână pe telecomandă, pornind sonorul televiziorului care era aprins, dar pe mute în spatele meu. Un coleg de partid de-ai lui fusese arestat și ministrul la asta se holba pe lângă capul meu atunci când eu credeam că l-am încărcat emoțional cu drama mea. Apoi, după ce s-a terminat știrea cu arestatul, a zâmbit cu aer de politician și mi-a zis: “Deci așa, toate bune!”. Uitase într-un minut tot ce-i povestisem. Cam atât despre empatia politicienilor.

Liviu Iancu

Aboneaza-te la newsletter. Introduceti adresa de email in campul de mai jos:

Un serviciu oferit de FeedBurner

Leave a Reply

Ultimele articole

Top articole