Aș putea scrie un roman pe subiect, dar mă rezum să fiu scurt și la obiect, pentru că nu am pretenții de la lumea care preferă să citească poze. Cei mai mulți asta fac. Pare o jignire, dar nu-mi pasă. Prefer puțini cititori și deștepți decât o tonă de proști. Da, știu, sunt diplomat ca un cui în talpă. Înainte să citiți continuarea (după cred că e și mai bine), vă sugerez să vă gândiți ce răspuns veți primi când veți căuta un jurnalist independent și curajos care să vă apere. Probabil vi se va arăta direcția cimitirului. Maximum în 2030 nu va există nicio oază de independență, dacă veți lăsa să se întâmple asta, fiind ocupați cu berea, artificiile, promisiuni electorale și alte lucruri vitale.
Fapte. Publicațiile bune mor sau sunt în agonie. Și calitatea e rară, de aceea sufăr când citesc despre astfel de istorii.
Motivul. Sursele de finanțare sunt tot mai puține, iar cititorii vor gratuit și preferă să fie înșelați la piață de un samsar de fructe și legume decât să scoată 12-15 lei din buzunar în fiecare lună.
Variante. Sigur, există soluția să devii sluga unui interlop, a unui politician sau a unui afacerist veros, să le sugi șosetele delicat, ca o mașină de spălat sofisticată, apoi să le usuci cu sufletul vândut. Mai există varianta contractelor cu statul, dar aici ai nevoie de relații, că nu oricine primește bani, indiferent cât de bun este.
Cazul DoR. Am asistat la nașterea revistei extraordinare cu o scriitură excelentă. M-am bucurat că a ajuns echipa la 25 de persoane. Au venit trei necazuri peste ei: pandemia, războiul și dezabonarea cititorilor care plăteau. Din iulie vor fi sub 10 oameni în redacție. Și e posibil ca de la anul să fie istorie după 13 ani de activitate. La fel ca mine de când am devenit freelancer și lansez proiecte media pe care le controlez integral, dar și muncesc singur în proporție de aproape 100%. Dacă aveam o redacție de 25 de oameni, eram regele presei din Transilvania. Bine, pe actualitate, nu pe povestiri și documentare intime ca-n DoR.
În paralel și legat de DoR, am admirat povestea de supraviețuire a cuplului Cosmin Bumbuț (excepțional fotoreporter) și Elena Stancu, reporter adevărat. Așadar, în timp ce beți o bere (eu rămân la apă și cafea), puteți citi cum moare presa de calitate sub presiunea multinaționalelor (gen Facebook cu informații false, ură și manipulare), politicienilor (cu interese evidente) și afaceriștilor/interlopilor care au nevoie de pupături dorsale.
Elena Stancu (freelancer): ”Ca să pot fi jurnalistă, iar Cosmin să poată fi fotograf documentarist, ne-am mutat într-o autorulotă, deși niciunul dintre noi nu și-a dorit să trăiască o viață plină de aventuri, să golească toaleta o dată la două zile și să-și înghesuie biroul pe o masă minusculă, căreia tocmai i s-a rupt piciorul și am lipit-o cu scoci. Am vrut doar să ne facem meseriile și acestea sunt soluțiile pe care le-am găsit. Noi nu avem raportul sănătos dintre muncă și viață personală despre care scrie Cristi, pentru că profesiile noastre sunt singura noastră identitate (continuare).
Cristian Lupșa (fondator DoR): ”Voi face o paranteză aici, care nu e exclusivă jurnalismului, dar e evidentă în profesia asta: dacă nu spui povești, nu exiști pentru public. Dacă nu exiști pentru public, nu ai resurse: fie că ele înseamnă bani sau alte oportunități. Dacă nu ai resurse, nu poți spune povești. Și tot așa. Să te poți opri, ca să gândești, ca să te odihnești, ca să te repoziționezi, e un risc mortal” (continuarea).
Ana Maria Ciobanu (freelancer): ”Mi-a fost greu să mă ofer să plec de la DoR pentru că simțeam că e ca și cum abandonez corabia care se duce în jos, în loc să lupt din interior. Nu mai zic că într-un plin război și o mega inflație, cu un salariu care deja nu-mi mai ajungea de multe luni și cu doi copii, probabil să te oferi să renunți la minima stabilitate financiară fără să ai vreun plan, e cel mai imatur gest posibil” (continuarea).
